eAlchimie | Ofertă Intervenţie Alchimie - Capitolul 1
eAlchimie - programări consultaţii:
• tel 0742-332035
Formular de contact
blog


eAlchimie | Ofertă Intervenţie Alchimie - Capitolul 1

„Miracolele” sunt posibile şi când vedem ceva cu ochii noştri şi alte simţuri, acceptăm într-un final. Cunoaşterea adevărului implică înţelegerea sau... acceptarea ca o formă de empatie cu subiectul.
ACUM CITEŞTI CAPITOLUL 1
CITEŞTE ŞI CAPITOLUL 2
CITEŞTE ŞI CAPITOLUL 3
 
eAlchimie - Alchimie intervenţie

Explicit e vorba de compunerea „elementelor”... conţinute într-o formă, şi principiile compunerii. Alchimia cum este ea promovată, spune ceva de transformarea unei substanţe... fără o valoare anume, în ceva mai valoros. Piatra filosofală cred că se referă la ceva înţelepciune, în general în viaţă. În definitiv simplificăm... transformare, transfigurare, trecere de la o stare la alta a „materiei”. Înţelepciunea pleacă de la experienţă şi apoi ajunge la teorii.

...Chimie... credem noi că ştim ce înseamnă, un inventar de elemente sau substanţe materiale, funcţiile şi compunerea lor, bazată pe experienţă şi statistică. „Al” ce-o fi? poate aluminiu, da nu poate fi doar chimia unui singur element, mai ales că ăsta are 13 electroni, protoni, neutroni, şi noi ştim ca „treişpele”, e periculos... pentru unii... care cred în aşa ceva, la fel şi „şasele” sau carbonul. Sau o fi „şaptele”divin respectiv azotul, sau „doişpele” adică magneziu? pare hilar. Totuşi chimia se referă la ceva anume la substanţa, organică sau vie, anorganică sau „ne-vie”...pentru început aşa să fie. Explicit e vorba de compunerea”elementelor”... conţinute într-o formă, şi principiile compunerii.

(Al), pare mai degrabă un cuvânt de origine arabă, care defineşte întregul, unitatea, ansamblul. În vechiul Summer, la asirieni, babilonieni, perşi, par să fi existat cunoştinţe vaste de chimie... alchimie, chiar şi de matematică, de aici şi cuvântul AlGebra, sau AlgoRitm. Probabil aveau cunoştinţe şi de numerologie din moment ce numerele ca simboluri au aceeaşi origine. Tot în Persia cu vreo 600 de ani i e.n. se pare că s-a bătut prima monedă cam pe vremea lui Xerxes al II-lea, Moise, Buddha,.Confucius, Lao Tze... ce coincidenţă aglomerată! E interesant de ştiut că lumea a trăit şi fără bani....

Alchimia cum este ea promovată prin legende şi metafore spune ceva de transformarea unei substanţe... fără o valoare anume în ceva, mai valoros la acel moment. Mai spune ceva despre „elixirul tinereţii” care ar putea fi miraculos sau magic la acea vreme, cum păreau toţi vindecătorii, confundaţi cu şamanii sau vrăjitorii. Dar azi nu ţi se mai pare un miracol medicina, poate doar farmacia dacă vine de la „farmece”. Interesant este că şi azi un om care susţine că e complet sănătos, pare o anomalie...???!!!

Iar piatra filosofală cred că se referă la ceva înţelepciune, în general în viaţă. De ce oare nu era copacul filosofal ca la budişti, sau vaca sfântă ca la hinduşi, sau sfânta cruce, sau biserica, ca la creştini şi preasfinţii europeni... altă ţară, altă modă. Arabii o fi avut ceva cu piatra, probabil numai de astea aveau acolo. Curios de ce nu au spus nimic de semiconductori sau de cristalele de siliciu, cuarţ care azi revoluţionează lumea prin tehnologie sau „utilaje” inteligente...materie inteligentă???!

În definitiv simplificăm... transformare, transfigurare, trecere de la o stare la alta a „materiei”. Spre exemplu în fizică întâlnim ideea de salt cuantic când electronul trece în stare de foton, sau pe altă orbită, sau se transformă în proton, neutron , fără o cauză clar definită sau cunoscută. Despre al doilea mit sau metaforă, o substanţă poate fi redusă la o proprietate, prin care vitalizează sau regenerează, sau vindecă. Are viaţa în ea şi dă mai departe la consumator, sau mă rog, beneficiar, spre exemplu o pilulă...făcătoare de „căldură”, lucru posibil prin endocrinologie azi...stări modificate.

Iar treaba filosofală, înţelegerea, înţelepciunea, sfinţenia...probabil se referă, la ceva mai mult decât la piatră ci la posesorul ei, la o pietricică numai bună să umple un cap sec, cu... minte multă sau, înţelegere filosofică, înţelepciune, un fel de logică mai avansată, chiar practică. Dar lenea ar putea fi vindecată cu vre-o pilulă sau elixir?

În opinia mea înţelepciunea pleacă de la experienţă şi apoi ajunge la teorii, sau e mai mult decât inteligenţă, cultură, erudiţie, este şi empatie sau „bun simţ”, şi firesc acţiune, treabă, curajul experienţei, al încercării tuturor planurilor inteligente în joacă. Raţiunea are loc şi rost numai pentru a stabili arbitrar dar necesar măsura sau valoarea lucrurilor, care spunea cineva este ...omul. De aici apare „logica”.

Masaru Emoto m-a iluminat şi pe mine cu ideea ca iubirea este recunoştinţă. Pot chiar să afirm că toată lumea a experimentat alchimia, prin transformarea simplă din fiecare zi. Simplificând, toţi reacţionăm întotdeauna numai faţă de ceea ce ne imaginăm despre realitatea fizică. Altă treabă a alchimiei sau a „elixirului tinereţii”, implică neapărat bătrâneţea, suferinţa, nefericirea, boala.

Da, cam de aşa ceva se ocupă alchimia, privind tridimensional: realizarea unei valori palpabile, a unui suflet cu stări sănătoase, şi a unei minţi înţelepte. În esenţă, dar ieşind din metafore şi legende publicitare, putem verifica simplu, existenţa şi utilitatea ei. Într-o viziune simplificată toata alchimia se rezumă la percepţie sau la anume ce şi cum percepi tu lumea. Şi luăm exemplul biblic al genezei când „Doamne-Doamne” face lumea şi după fiecare etapă spune că „e bună”, bine, binecuvântează cum ar veni, acel proces, şi totodată îşi declară şi mulţumirea şi acele treburi erau sau deveneau bune sau şi mai bune.

Un tip ca Masaru Emoto m-a iluminat şi pe mine cu ideea ca iubirea este recunoştinţă. Atât... mulţumire, împăcare, fericire, linişte şi cum vrei să îi mai spui. Mai precis apa m-a convins prin modul cum se cristalizează sau îngheaţă ea, diferit sub anumite „influenţe”. M-a elucidat şi reacţia ei globală la modul în care tratăm noi natura, care la fiecare 10 ani pare sa înzecească nişte consecinţe, faţă de oameni, ca şi cum ar vorbi, ar spune, ceva. ar putea avea logică, mai ales aşa ceva, sau o fi chiar vie din moment ce este la originea vieţii, indispensabilă tuturor fiinţelor, ca aerul, lumina.

Despre percepţie nu am întâlnit pe mulţi să povestească din toate culturile lumii, nici despre faptul că ea ar putea fi cultivată prin sugestie. Acest tabu naşte foarte multe semne de întrebare. Doar toltecii, scot în evidenţă mai clar că percepţia este un fenomen subiectiv, arbitrar. Dar pe un fond creator, îmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte lucrurile, sau obiectivul perceput, influenţând experimentul observat. Oricum, lucrurile ca şi oamenii evoluează şi acest gen de alchimie sau evoluţie este un proces natural, cât se poate de obişnuit.

Pot chiar să afirm că toată lumea a experimentat alchimia, prin transformarea simplă din fiecare zi. Când te culci, într-un pat probabil, te trezeşti în cine ştie ce vis, cu fel şi fel de experienţe şi evenimente, probabil interesante, sau excitante. Apoi fără prea multe explicaţii, doar prin programare mentală, ne trezim iar în „locul nostru” adică în lumea fizicii şi chimiei. Interesant că deşi ceea ce visăm pare sau este atât de real... ne trezim după o vreme că... „of, era iluzie, şi părea atât de reală... puteai să juri”.

Mai ştii poate chiar o fi fost sau este altă realitate sau altă lume, sau lumea asta altă iluzie...? „Dincolo”, în vis avem alte percepţii şi alte simţuri, şi alte corpuri...”tainice” sau invizibile. Chiar dacă ştim de ele, doar ştim, aşa ca să nu fim inculţi. Rămân în latenţă conform programării noastre toate aceste simţuri. Şi uneori mai filosofam şi noi pe teme mai elaborate, şi când întâlnim un ciudat cu astfel de experienţă îi punem repede o etichetă şi se cheamă că îl ştim noi şi îl cunoaştem, de fapt suntem prieteni... asta dacă îl catalogăm foarte pozitiv, că în general îi catalogăm ca oameni cu percepţii dereglate, anormale şi în orice caz nu bune.

Simplificând, toţi reacţionăm întotdeauna numai faţă de ceea ce ne imaginăm despre realitatea fizică, exterioară şi ce mai interpretăm, „gândim” rulând în mintea noastră alt film care se cheamă că e tot un vis în stare de veghe, diferit la fiecare din noi. e tot un somn, şi când prea te concentrezi, fix pe acele gânduri, vise conştiente... poţi avea percepţii mai intense decât cele fizice, ca şi cum ai fi somnambul... sau „nebun”??!! Oare nu suntem?

Altă treabă a alchimiei sau a „elixirului tinereţii”, implică neapărat bătrâneţea, suferinţa, nefericirea, boala, ca să ai ce repara sau să scapi definitiv de ea. La medic am mai încercat, numai când aveam alte probleme dureroase şi oricum nu tinereţea. Cum altfel putem ajunge la tinereţe, decât cel mult prin reîncarnare, sau chiar la viaţa veşnică? Poate cu alte corpuri. Ar fi interesant măcar sănătate sau vitalitate, umor, buna dispoziţie, mulţumire, fericire aşa ca într-un... de fapt în orice vis suntem bine mersi.

Oricând putem încerca în interior, imaginativ simularea unei noi viziuni de realitate, un alt vis al conştiinţei. Cunoaşterea mai ales cea filosofală ar putea să pară o piatră, eventual una de moară şi aia stricată. Nefiind numai teorie, sau o scufie, cunoaşterea implică verificarea sau experimentarea directă. Până când devine o cale uşor de cunoscut pentru toţi copii, experimentarea cere efort, curaj şi răbdare.

Vorbim de parcă trebuie să ajungem la aceste aspecte când toţi am experimentat, fazele minunate ale copilăriei, grădiniţei, grădinii lui Doamne-Doamne, joaca, lipsa de griji sau temeri. Sigur ne mai amintim ceva. Oricând putem încerca în interior, imaginativ simularea unei noi viziuni de realitate, un alt vis al conştiinţei, inocent ca al copiilor. Simularea interioară determină stimularea altor registre de energie a realităţii.

Uneori chiar se întâmplă un fel de accidente pozitive... imaginative, sau alte coincidenţe în care reuşim să râdem sau să fim fericiţi, şi subit ne simţim puternici, curajoşi, optimişti... iar când nu ştim sau nu înţelegem ceva ne simţim invers, dar avem asul din mânecă; justificarea [ne]ştiinţei;...întâmplarea, divinitatea şi gata s-a zis cu înţelegerea, atenţia, revenirea, experimentarea, cunoaşterea.

Da pe noi ne interesează să dureze fericirea asta. Ceva ca o pilula pe care să o pui undeva sau în gură şi să fim fericiţi. Da, cred că se poate cu LSD, sau alte elixire fericite de astea, da nu durează şi dau dependenţă, în continuare preţul lor creşte şi... se consumă în noi toate chimicalele sau minţile şi ...e cam ineficientă treaba asta. Noi vrem ceva, strong, sau string sau beton, ieftin şi care să dureze.

Şi revenim la piatra filosofală. O fi piatra de ascendent, vreun cristal magic sau sfânt sau divin. Interesant cum fiinţa umană crede atât de mult in poveşti, legende, mituri, aş putea spune că e chiar dependenţa de ele şi cumva dacă îndrăzneşti să descoperi sau demonstrezi altceva, poţi să îi deranjezi sau superi, poţi ajunge chiar pe cruce sau în iad.

Adică în civilizaţie mai exact în partea unde sunt renegaţii că raiul trebuie să fie prin centru. Depinde ce cauţi, betoane sau naturalul. În revenire putem spune că oamenii mai sunt copii şi la 100 de ani, şi le plac poveştile, promisiunile, aplauzele... treburi de astea uşoare. De aceea se şi uită la TV seară de seară, să adoarmă... horror...liniştiţi. Azi educatorul e televizorul, cel mult calculatorul, pentru cei care sunt sătui de turmă.

Cunoaşterea mai ales cea filosofală ar putea să pară o piatră, eventual una de moară şi aia stricată. Toţi cei care încercau să îi trezească pe semenii sau fraţii lor, au constatat că doar le turuie gura ca acea moară de vânt a lui Don Quijote. Şi mult apreciaţii lumii au fost întâi mult-stigmatizaţii, şi au rămas cu atât, statui, icoane, compendii pe spatele lor, şi alte instituţii foarte serioase, şi bănoase.

Oare cunoaşterea n-o fi tot o joacă. Da, cu un pic de imaginaţie, relaxare, chiar poate să fie fascinantă. Şi cărţi, să mă ierte Sfântu Duh, da sunt în orice domeniu oricât de abstract sau pragmatic. Ce folos?! Şcoala sau cunoaşterea, cultura în loc să fie un privilegiu, întâi e gratuită apoi e obligatorie, apoi se plăteşte pentru a urca „nivele înalte”, probabil.

Nefiind numai teorie, sau o scufie, cunoaşterea implică verificarea sau experimentarea directă. Devine fapt ştiinţific, când poţi reproduce de câte ori vrei, un experiment şi mai ales nu numai tu. Experimentul devine ştiinţă când ai controlul asupra parametrilor lui de reglaj, de funcţionare completă.

Până când devine o cale uşor de cunoscut pentru toţi copii, experimentarea cere efort, curaj şi răbdare. Descoperirea e mai mult o potecă defrişată cu greu, şi până ajunge la nivel de utilitate copilărească, cum e calculatorul sunt necesare mai multe minţi, ...defrişate de limite aparente, tot ştiinţifice şi tot păreri.

Softul, chiar partea hard a computerelor şi tehnologiei de azi, este capodopera a unui număr măricel de minţi în convergenţă de sens, consens... nu condens. Dar au realizat imposibilul, ceva care pare miraculos pentru mintea unui om de acum 100 de ani. Celularul, automobilul, avionul, toate sunt miracole de nedescris sau chiar de neînţeles pentru cine nu vrea şi nu are vreme de aşa ceva.

Toată istoria e plină de astfel de oameni minunaţi care au demonstrat „imposibilul” dincolo de limite. Cunoaşterea totuşi trebuie să se bazeze pe adevăr şi acesta pe fapte demonstrabile, ca să putem... accepta. Simplificat, adevărul este relativ la tine ca punct de referinţă, perioadă istorică, şi experienţa ei... Cunoaşterea adevărului implică înţelegerea sau... acceptarea ca o formă de empatie cu subiectul.

Totuşi „miracolele” acestea sunt posibile şi când vedem ceva cu ochii noştri şi alte simţuri, acceptăm într-un final că... lucrurile pe care le ştiam despre realitate şi limitele ei mai ales, sunt poveşti şi „minunile” sunt posibile. Şi toată istoria e plină de astfel de oameni minunaţi care au demonstrat „imposibilul” dincolo de limite... unii poeţi le-au banalizat viaţa ca şi paparazzi, alte instituţii istorice i-au ridiculizat prin a face din ei nişte mituri de neatins. Ce tu crezi că poţi să devii un Einstein, Columb, Francisc? Nu?!!

Cunoaşterea totuşi trebuie să se bazeze pe adevăr şi acesta pe fapte demonstrabile, ca să putem... accepta. Dar faptele singulare sunt interpretabile ca în justiţie, şi avem nevoie de persistenţa faptelor, de efectele lor pe termen lung ca în „farmacie”. Da, noi parcă vorbeam de înţelepciune, de pietre filosofale, şi am ajuns la cunoaştere, alţii ar spune la „teoria gnostică”.

Păi, îţi răspund cu o întrebare simplă, două, trei de fapt. Avionul zboară, telepatia este înlocuită de telefonie, maşina produce un fel de teleportare super-empirică, existăm ca fiinţe interconectate, de exemplu prin internet şi mass-media? Fireşte răspunsul tău acum ar fi „da!”. „stai jos, nota 10!”. Dar dacă te întrebam aceste lucruri acum 100 de ani? Nici nu puteai să îmi dai un răspuns pentru că râdeai în hohote şi poate reuşeai să spui „nu?”

Unde este adevărul? Aveai dreptate şi într-un caz şi în altul. Aşa sau atât vedeai, atât spuneai că este adevărat. Ajungem astfel la punctul de vedere al tău, relativ la tine şi mai precis la cunoaşterea ta, la experimentarea ta directă, sau povestită. Unii mai fanatici, spun că e adevărat şi ce nu au verificat, aşa pe baza încrederii sau „credinţei”. Ce te faci cu ei că nu au nevoie de dovezi, argumente şi contraargumente palpabile. Dacă le oferi bagă capul în nisip ca struţul, să nu „vadă” nimic. Sau urlă, sau se sperie.

Este vreo diferenţă între cei care aprindeau şi stingeau întrerupătorul, când vedeau pentru prima oară aşa ceva şi ...o maimuţă care ar face la fel? Invenţia „lui Edison”, becul electric, s-a răspândit cu viteza luminii, telefoanele cu viteza sunetului. În nici o săptămână lumea s-a schimbat cu toată istoria ei, printr-un singur om [varianta oficială]. părea normal, cei care nu ştiau şi vedeau asemenea minune sau invenţie „ieftină” să aibă un şoc psihologic, nu electric.

Simplificat, adevărul este relativ la tine ca punct de referinţă, perioadă istorică, şi experienţa ei... directă, personală sau colectivă indirectă, sau subconştientă. Astfel ajungem la un sistem de referinţă care este sistemul tău de bază de date sau informaţii şi indirect la zona din care sunt preluate ...sau prelucrate, sistemul general de credinţe al semenilor. Între acestea două se mai creează o axă de referinţe, care este sistemul tău de valori pe care încerci să mergi sau să dai un sens vieţii tale, executând „mişcare”...din cap, din mâini, sau din picioare.

Dacă ai o viziune mai expresivă a adevărului să mă anunţi şi pe mine, pe mail sau telefonic. Poate ai senzaţia nerăbdătoare că „o dau cotită sau ocolită” dar mă strădui totuşi să o găsesc şi pe cea mai directă, dar şi comestibilă, în fond trebuie să-ţi folosească. Ca să fiu bine înţeles şi neinterpretat, am de ocolit ...impactul informaţional, sau şocul psihologic. E ca în amor, nu merge să fii prea direct cu treburile sfinte, nici păcătoase.

Cunoaşterea, adevărului sau minunilor nu minciunilor, implică înţelegerea sau... acceptarea ca o formă de empatie cu subiectul, o obişnuire cu el. Şi atunci se cheamă că prin repetiţie, sau exerciţiu sau experienţă repetată, am învăţat. (Repetiţia e mama învăţării) spuneau unii. Aceasta este necesară ca să conduci o maşină, un computer, telefon, televizor, adică orice minune de asta implică memoria afectivă reflexă, şi mai ales atenţia şi bunăvoinţa de a o orienta în direcţia necesară.

Cineva spunea odată: „cuvântul” ar fi una cu tatăl, sau ar fi creator. Un adevăr trebuie relaţionat la altul şi explicat prin comparaţie sau analogie. Credem de mici că tot ce zboară se mănâncă, că toţi ne spun „adevărul”. Unul din paradoxurile cele mai costisitoare ale vieţii, este că toţi caută „adevărul” şi nimeni nu îl găseşte...

Dacă învăţarea este necesară şi are o mamă, trebuie că are şi un tată, care o fi acesta. Cineva spunea odată: „cuvântul” ar fi una cu tatăl, sau ar fi creator, ceva de genul. O fi normal nevoie de un model, de o schemă, de o idee ca să creezi ceva. Şi tu faci la fel. Unde sunt modele de astea? În Playboy? Nu, în ceva numit de noi lumea exterioară, cea din care preluăm, primele modele de realitate explicate, care ne servesc drept cunoaştere, mai ales într-o perioadă în care suntem numai întrebări.

Şi ca să poţi învăţa ceva, un adevăr trebuie relaţionat la altul şi explicat prin comparaţie sau analogie, astfel că nu ajunge un singur model sau adevăr sau cuvânt, trebuie să ajungem la mai multe concluzii, care pentru a crede în ele, trebuie să le verificăm unul cu celălalt, prin comparaţie sau confirmare, dacă vrem o structură a cunoaşterii beton, dacă nu, golurile transformă totul în balastru, cunoaştere la kilogram sau la tonă.

Aşa ajungem la sisteme de cunoaştere sau credinţe, despre adevăr sau obiecte, obiective, de orice natură. Pentru început, pentru noi toate sunt nişte impresii vagi, de aceea şi avem întrebări. Tehnica învăţării o avem de la Socrate încoace, retorica, anume a răspunde cu întrebări ajutătoare, până nu mai pui întrebări în mod comod.

Dar totuşi cineva foarte bine intenţionat şi bineînţeles binevoitor crede că o să câştige ceva dacă ne dă nouă răspunsul. De asta şi vorbeşte, întrebat sau neîntrebat. Fără interese, ne-ar ignora sau ne-ar pune întrebări ajutătoare, avocăţeşte. Fii puţin atent aici te rog. Nu mai citi. Întreabă-te iar ce am vrut să spun. Hai că ghiceşti şi singur. „fo-loa-se... eeeei vezi că ai ghicit şi singur?” gratuităţile în cunoaştere costă totul.

Credem de mici că tot ce zboară se mănâncă, că toţi ne spun „adevărul” şi binele, dar când creştem mari descoperim că aceeaşi oameni încă îl mai caută... deci ce ne-au învăţat, era tot abur, care a rămas de la sfinţii lor părinţi. Slabă rădăcină să susţină un copac aşa cum este cunoaşterea, pe care ne bazăm, deciziile, orientările, atracţia, simpatia, chiar viaţa, sensul ei şi visele noastre, normale şi naturale în definitiv. Unul din paradoxurile cele mai costisitoare ale vieţii, este că toţi caută „adevărul” şi nimeni nu îl găseşte... ori nu ştim ce căutăm, ori este prea subtil şi „greu” de recunoscut..„nţ, nţ, nţ!!!”

Ajungem aşadar la o cruntă constatare, faţă de cunoaştere, că ea se bazează doar pe sugestie şi multă „credinţă”, sau naivitate sau necunoaştere. Aşa apare sugestia, şi mai ales puterea ei... de convingere, de vindecare, de încercare, de încredere... şi, o dată acceptat mental un lucru ca fiind valabil sau adevărat... funcţionează. Şi când ne convingem prin alte sugestii că e invers... iar funcţionează.

De exemplu când te îndrăgosteşti ea sau el este luna sau soarele de pe cer, când te plictiseşti, îţi pierzi răbdarea şi cauţi să vezi umbra partenerului şi-l scobeşti în „spate”... iar funcţionează, numai că amu îi gaura neagră, singularitatea sau cometa care vine şi te distruge... săracu' de tine.

Cum îi treaba cu sugestia, cu impresia înghiţită aşa sentimental şi foarte cosmetizată, conform intereselor noastre la acel moment. Juri că era adevărată şi o percepţie şi cealaltă. Aşa o fi. Poate adevărul o fi dublu, are dublă polaritate. Paharu-i o parte plin, o parte gol. Şi nouă care parte ne trebuie, sau care ne foloseşte? Asta mi se pare mai important.

Decât să plângi după ce îl bei că iar e gol, mai bine pui mâna şi îl umpli, cu tot ce vrei, că doar îţi este la îndemână. Pui acolo în forma sau sugestia aia goală, altă substanţă, energie la loc adică tot ce ai nevoie să primeşti. Mai şi faci ce vrei să ţi se facă dar ca să nu vorbesc prea cu subînţeles, revenim la 2 concepte „noi” anume: percepţie şi sugestie.

Păi, pentru percepţie ar fi util un exemplu. Cum funcţionează ea? Cam aşa: mergi, pe stradă, mă rog, pe trotuar. Ce vezi? Oameni, maşini, blocuri, copaci, verdeaţă, gunoaie, etc. pe un alt fond vezi o cale deja cunoscută pe care ai mai mers, şi percepţia este restrânsă la... un alt „văz” interior unde ai stabilit deja direcţia principală, punctul terminus al călătoriei. În caz că mergi pe o alee necunoscută, atenţia ta intră în alertă, se extinde şi deodată vezi mai multe aşa-zise lucruri. Acum vezi părţile, nu întregul.

Dacă vezi ceva cunoscut, anterior fireşte, un chip, un bloc, un tufiş asemănător cu ceva, poate un ceas, un celular, un portofel pe jos, atenţia intră în alertă maximă. De ce? Păi pentru că recunoaşte ceva, care pentru tine are însemnătate, sau valoare, indiferent că este vorba de chip sau mai clar de om, de-o maşină ca a ta, sau de vre-un noroc, mai clar de portofel. Şi avem o reacţie puternică de trezire din... mersul automat, din somnul hipnotic al minţii sau cum îi mai spun din visul conştient.

 

Filmul recomandat: K-Pax